1. În sat

Hector Malot

Singur pe lume

Partea întâi

1

În sat

Sunt un copil găsit. Dar, până la opt ani, am crezut că, asemenea celorlalţi copii, am o mamă, căci, atunci când plângeam, o femeie mă strângea cu atâta drag în braţele ei, încât lacrimile mi se opreau imediat.

Niciodată nu m-am culcat fără ca această femeie să vină să mă sărute şi, când vântul de decembrie lipea zăpada de geamurile albite de ger, ea îmi lua picioarele între palme şi mi le încălzea, cântându-mi un cântec ale cărui versuri şi melodie mi le mai aduc puţin aminte.

Când păzeam vaca pe marginea drumurilor sau prin mărăcinişuri şi eram prins de câte-o ploaie rapidă, ea venea înaintea mea în grabă şi mă obliga să mă ascund sub poala fustei de lână pe care şi-o ridica pentru a-mi acoperi capul şi umerii.

În fine, când mă certam cu vreun prieten, mă punea să-i povestesc necazurile mele şi aproape întotdeauna mă consola sau îmi dădea dreptate.

Din această cauză şi din multe altele, datorită felului în care-mi vorbea, mă privea, mă mângâia, dar şi blândeţei cu care mă certa, nu aveam de ce să mă gândesc că nu este mama mea.

Dar iată cum am aflat că nu este decât doica mea.

Satul meu, sau, ca să spun mai exact, satul în care am fost crescut, căci eu nu am avut de fapt un sat al meu, un loc de naştere, aşa cum n-am avut nici mamă, nici tată, în sfârşit, satul în care mi-am petrecut copilăria se numeşte Chavanon; este unul dintre cele mai sărace din centrul Franţei.

Această sărăcie se datorează nu indiferenţei sau lenei locuitorilor săi, ci locului unde se află, într-o regiune puţin roditoare. Solul este arid şi, pentru a produce recolte bune, ar avea nevoie de multe îngrăşăminte, dar astfel de resurse nu se găsesc în ţinut. Aşa că nu sunt decât puţine câmpuri cultivate sau, cel puţin, nu erau în vremea despre care vorbesc; în schimb, peste tot sunt întinderi vaste pline de mărăcini, iarbă-neagră şi drobiţă.

Acolo unde se termină terenurile mărăcinoase încep landele şi pe aceste lande înalte vânturile se zbenguie în voie, izbind copacii, şi aşa piperniciţi, ce-şi întind ici şi colo ramurile răsucite şi chinuite tot timpul anului.

Pentru a găsi copaci frumoşi trebuie să cobori spre vâlcelele de pe malurile râurilor sau în luminişurile înguste, unde cresc castani înalţi şi stejari viguroşi.

Într-una dintre aceste vâlcele de pe malul unui râu care-şi pierde apele repezi într-unui dintre afluenţii Loarei, se află casa unde mi-am petrecut primii ani de viaţă.

Până la opt ani nu am văzut niciodată un bărbat în acea casă, totuşi mama mea nu era văduvă, dar bărbatul ei era cioplitor în piatră şi, asemenea multor altor muncitori din ţinut, lucra la Paris, dar nu mai venise în sat de când începusem să văd şi să înţeleg lucrurile ce mă înconjurau.

Din când în când trimitea veşti printr-unul dintre camarazii care se întorceau în sat.

— Tuşă Barberin, bărbatul dumitale este bine, m-a rugat să-ţi spun că totul merge bine şi să-ţi dau aceşti bani; vrei să-i numeri?

Asta era tot. Tuşa Barberin se mulţumea cu aceste veşti; bărbatul ei era sănătos, muncea şi îşi câştiga existenţa.

Chiar dacă Barberin se afla de atât de mult timp la Paris, asta nu însemna câtuşi de puţin că era supărat pe femeia lui.

Rămăsese la Paris pentru că munca îl ţinea acolo; când va îmbătrâni, va reveni să trăiască lângă femeia lui, iar cu banii adunaţi vor fi la adăpost de sărăcie atunci când vârsta le va fi împuţinat forţele şi le va fi măcinat, o dată cu trecerea timpului, sănătatea.

Într-o zi de noiembrie, pe când se însera, un bărbat pe care nu-l cunoşteam se opri în faţa casei noastre. Eram pe prispă şi făceam nişte surcele. Fără să împingă poarta, dar privind peste ea spre mine, bărbatul întrebă dacă acolo locuieşte tuşa Barberin.

I-am spus să intre.

Bărbatul împinse poarta care scârţâi şi încet-încet, abia târându-şi parcă picioarele, înainta spre casă.

Niciodată nu mai văzusem un om care să mi se pară atât de murdar, bucăţi de noroi, unele încă umede, altele uscate, acoperindu-l din cap până-n picioare. Privindu-l, îţi dădeai seama că mergea de mult timp pe drumuri desfundate.

La zgomotul vocilor noastre, tuşa Barberin apăru imediat şi, în momentul în care bărbatul trecu pragul, se trezi nas în nas cu el.

— Aduc veşti de la Paris, spuse bărbatul.

Erau cuvinte simple, pe care le auzisem de mai multe ori, dar tonul cu care fuseseră spuse nu prevestea deloc cuvintele care urmau altă dată:

„Bărbatul dumitale este bine, munca merge.”

— Oh! Doamne! strigă tuşa Barberin, împreunându-şi mâinile, s-a întâmplat o nenorocire cu Jérôme!

— Ei bine, da! dar nu trebuie să-ţi pierzi firea; bărbatul dumitale a fost rănit, acesta-i adevărul. N-a murit, dar totuşi va rămâne schilod. Acum este la spital. Am fost vecin de pat cu el şi, deoarece mă întorceam acasă, m-a rugat să-ţi povestesc ce s-a întâmplat. Nu pot să stau, căci mai am trei leghe de parcurs şi noaptea se lasă repede.

Tuşa Barberin, care voia să ştie mai multe, îl rugă pe bărbat să rămână la cină; drumurile erau atât de periculoase! Se vorbea despre lupi care apăruseră în pădure, aşa că era mai bine să plece a doua zi dimineaţa.

Bărbatul se aşeză lângă foc şi, în timp ce mânca, ne povesti cum s-a întâmplat nenorocirea. Barberin a fost pe jumătate strivit de schelele care căzuseră şi, deoarece s-a dovedit că nu trebuia să se afle acolo, în locul în care a fost rănit, antreprenorul refuza să-i plătească vreo despăgubire.

— Nu a avut noroc, bietul Barberin, spuse bărbatul, nu a avut noroc; există şmecheri care ar fi profitat de această ocazie pentru a li se plăti rente, o pensie, dar bărbatul dumitale nu va avea nimic.

Şi, uscându-şi pantalonii care deveneau scorţoşi sub noroiul întărit, repeta întruna aceste cuvinte: „nu a avut noroc”, cu un sincer regret, care dovedea că el s-ar fi lăsat schilodit dacă ar fi avut speranţa că astfel ar fi câştigat o pensie.

— Totuşi, spuse el, terminându-şi povestirea, l-am sfătuit să-l dea pe antreprenor în judecată.

— Un proces costă mult.

— Da, dar asta nu contează dacă îl câştigi!

Tuşa Barberin ar fi vrut să se ducă la Paris, dar i se păru a fi un drum foarte greu. Era o călătorie atât de lungă şi costisitoare!

A doua zi dimineaţă, ne-am dus în sat să-i cerem sfatul preotului. Acesta nu o sfătui să plece decât dacă era sigură că-i poate fi de folos bărbatului ei. Îi scrise totuşi preotului spitalului unde Barberin era îngrijit şi, peste câteva zile, primi un răspuns în care se spunea că tuşa Barberin nu trebuia s-o pornească la drum, ci doar să-i trimită ceva bani bărbatului ei, pentru că acesta îl va da în judecată pe antreprenorul la care lucra şi din pricina căruia fusese rănit.

Trecură zile, săptămâni şi, din când în când, soseau scrisori, iar în toate se cereau noi sume de bani; ultima, mai insistentă decât celelalte, spunea că, dacă nu are bani, să vândă vaca pentru a face rost de ei.

Numai cei ce au trăit la ţară, cu ţăranii, ştiu câtă disperare şi durere se poate ascunde în aceste două cuvinte:

„Vinde vaca”.

Pentru un naturalist, vaca este un rumegător, pentru un excursionist este un animal care dă bine în peisaj când îşi ridică botul umed din iarba plină de rouă, pentru un copil de la oraş este sursa cafelei cu lapte, a brânzei şi a smântânei; dar pentru un ţăran înseamnă cu mult mai mult. Oricât de sărac ar fi şi oricât de numeroasă i-ar fi familia, este sigur că nu va suferi de foame atâta timp cât are o vacă în staul. Cu o frânghie, sau doar cu un curmei înnodat în jurul coarnelor, un copil plimbă vaca de-a lungul drumurilor mărginite cu iarbă, acolo unde păşunea nu aparţine nimănui, iar seara toată familia are unt în supă şi lapte pentru a-şi muia cartofii; tatăl, mama, copiii cei mari şi cei mici, toată lumea trăieşte de pe urma vacii.

Noi trăiam atât de bine de pe urma vacii noastre, tuşa Barberin şi cu mine, încât până atunci aproape că nu mâncasem carne. Dar nu ne asigura numai existenţa de fiecare zi, ci era tovarăşa, prietena noastră, căci nu trebuie să vă imaginaţi că vaca este un animal nătâng; din contră, este un animal inteligent şi cu multe însuşiri sufleteşti, cu atât mai dezvoltate dacă i le-ai cultivat prin educaţie. Noi o mângâiam pe a noastră, îi vorbeam, ne înţelegea şi, cu ochii ei mari şi rotunzi, plini de blândeţe, ştia să ne facă să înţelegem ce voia sau ce simţea.

În sfârşit, o iubeam şi ea ne iubea.

Totuşi, trebuia să ne despărţim, căci numai prin „vânzarea vacii” putea fi satisfăcută cererea de bani a lui Barberin.

Un negustor a venit şi, după ce a examinat-o bine pe Roşcata, după ce-a pipăit-o îndelung, dând din cap nemulţumit, după ce a repetat de sute de ori că nu-i trebuie, că este o vacă de oameni săraci, pe care n-o putea revinde că nu avea lapte, că dădea unt prost, s-a hotărât până la urmă să o ia, dar doar pentru că avea un suflet bun şi pentru a o ajuta pe tuşa Barberin, care era o femeie de treabă.

Sărmana Roşcata, ca şi cum ar fi înţeles ce se întâmplă, refuză să iasă din staul şi începu să mugească.

— Treci în spatele ei şi goneşte-o, mi-a spus negustorul, întinzându-mi biciul pe care-l avea în jurul gâtului.

— Asta nu, i-a răspuns tuşa Barberin.

Apucând vaca de frânghie, i-a vorbit cu căldură.

— Haide, frumoaso, vino, vino!

Şi Roşcata a ascultat-o; pe drum, negustorul a legat-o în urma căruţei şi ea n-a avut încotro şi a trebuit să urmeze calul.

Noi am intrat în casă. Dar mult timp i-am auzit mugetele.

Nu mai aveam lapte, nici unt. Dimineaţa aveam o bucăţică de pâine; seara, cartofi cu sare.

Lăsata Secului a sosit la puţin timp după ce-o vândusem pe Roşcata. Anul trecut, pentru Lăsata Secului, tuşa Barberin îmi făcuse clătite şi gogoşi, iar eu mâncasem atâtea, încât tuşa Barberin fusese foarte bucuroasă. Dar atunci o avea pe Roşcata, care ne dăduse laptele pentru a face aluatul şi untul pentru a le prăji în tigaie.

Roşcata nu mai era. Nu mai aveam nici unt, nici lapte, îmi spuneam cu tristeţe, deci nu va fi nici Lăsata Secului.

Totuşi, tuşa Barberin mi-a făcut o surpriză. Cu toate că nu împrumuta de la nimeni, a cerut o cană de lapte unei vecine, o bucată de unt alteia şi, când m-am întors spre prânz, am găsit-o punând făină într-o oală de lut.

— Oh, făină!, am spus eu, apropiindu-mă.

— Ei bine, da, spuse ea zâmbind, este făină, dragul meu Rémi, făină bună de grâu. Uite ce frumos miroase.

Dacă aş fi îndrăznit, aş fi întrebat-o la ce servea făina aceea; dar tocmai pentru că voiam să ştiu, nu îndrăzneam să vorbesc. Şi, pe de altă parte, nu voiam să-i spun că ştiam că este Lăsata Secului, pentru a nu o întrista pe tuşa Barberin.

— Ce se face din făină?, întrebă ea privindu-mă.

— Pâine.

— Şi mai ce?

— Terci.

— Şi mai ce?

— Păi… nu ştiu.

— Ba da, ştii, dar deoarece eşti un copil bun, nu îndrăzneşti să spui. Ştii că astăzi este Lăsata Secului, ziua clătitelor şi a gogoşilor, dar, fiindcă nu avem nici lapte, nici unt, nu îndrăzneşti să vorbeşti. Nu-i aşa?

— Oh, tuşă Barberin.

— Deoarece m-am gândit mai demult la toate astea, am făcut în aşa fel ca această sărbătoare să nu-ţi lase o amintire urâtă. Uită-te în covată şi în oală.

Când am ridicat capacul oalei şi pe urmă m-am uitat în covată, am văzut laptele, untul, ouăle şi trei mere.

— Dă-mi ouăle, mi-a spus tuşa Barberin, şi, în timp ce eu le sparg, cojeşte merele.

În timp ce tăiam merele felii, ea a spart ouăle în făină şi a început să bată totul, turnând deasupra, din când în când, o lingură de lapte.

Când aluatul a fost lungit, tuşa Barberin a pus vasul pe cenuşa fierbinte. Nu ne mai rămânea decât să aşteptăm seara, căci la cină trebuia să mâncăm clătitele şi gogoşile.

Pentru a fi sincer, trebuie să mărturisesc că ziua mi s-a părut lungă şi că am ridicat de multe ori şervetul care acoperea covată.

— Ai să răceşti aluatul, îmi spuse tuşa Barberin, şi nu va mai creşte.

Dar el creştea bine şi, din loc în loc, făcea un fel de băşicuţe, care se umflau şi apoi plesneau. Aluatul în dospire răspândea un miros de ouă şi lapte.

— Fă nişte surcele, îmi spuse ea, avem nevoie de un foc iute, fără fum.

În sfârşit, veni seara şi lumânarea fu aprinsă.

— Pune lemne pe foc, îmi spuse ea.

Nu fu nevoie să-mi spună de două ori acest lucru pe care-l aşteptam cu nerăbdare. Imediat, din vatră se înălţă o flacără dreaptă şi lumina ei mişcătoare umplu toată încăperea.

Atunci, tuşa Barberin luă tigaia de pe perete şi-o aşeză deasupra focului.

— Dă-mi untul!

Luă cu vârful cuţitului o bucată cât o nucă şi-o puse în tigaie, unde se topi sfârâind.

Ah, era într-adevăr un miros care-ţi gâdila nările, cu atât mai mult cu cât nu-l mai simţisem de mult timp.

Muzica produsă de sfârâiturile untului era într-adevăr o muzică veselă.

Cu toate că eram foarte atent la această muzică, am auzit nişte paşi în curte.

Cine putea să ne deranjeze la această oră?

O vecină, fără îndoială, să ne ceară nişte cărbuni. N-am stăruit asupra acestui gând, căci tuşa Barberin, care scufundase polonicul în vasul cu aluat, îl scurse şi îl turnă în tigaie, unde se întinse ca o pânză de cocă albă, aşa că nu era momentul să te laşi distras.

Un toiag lovi pragul, apoi uşa se deschise brusc.

— Cine-i acolo?, întrebă tuşa Barberin, fără să se întoarcă.

Un bărbat îşi făcu apariţia şi flacăra vetrei care-l lumină din plin scoase în evidenţă o bluză albă şi un toiag pe care-l ţinea în mână.

— Aşadar, e sărbătoare? Nu vă deranjaţi, spuse bărbatul cu o voce dură.

— Ah! Dumnezeule!, spuse tuşa Barberin luând tigaia de pe foc, tu eşti Jérôme?

Apoi, luându-mă de braţ, mă împinse spre bărbatul care se oprise în prag.

— E tatăl tău!