2. Barberin

M-am apropiat la rândul meu să-l îmbrăţişez, dar bărbatul mă opri cu vârful toiagului.

— Cine-i ăsta? Mi-ai spus…

— Ei bine! Da, dar… nu era adevărat, pentru că…

— Ah! Nu era adevărat, nu era adevărat.

Bărbatul făcu în direcţia mea câţiva paşi cu toiagul ridicat, iar eu, instinctiv, m-am dat înapoi.

Ce făcusem oare? De ce eram vinovat? De ce mă privea astfel când eu voiam să-l îmbrăţişez?

Nu am avut timp să examinez aceste întrebări care se îmbulzeau în mintea mea tulburată.

— Văd că sărbătoriţi Lăsata Secului, spuse el, este foarte bine, căci îmi este şi mie foame. Ce ai la cină?

— Făceam clătite.

— Văd; dar nu clătite dai să mănânce unui om care a făcut pe jos zece leghe.

— Nu am nimic altceva. Nu te aşteptam…

— Cum nimic? Nimic la cină?

Bărbatul privi în jurul lui.

— Iată nişte unt.

Apoi ridică ochii în tavan, acolo unde altădată era agăţată slănina; dar cârligul era demult gol; de bârnă atârnau doar nişte funii de usturoi şi ceapă.

— Iată şi ceapă, spuse el, dând jos cu toiagul o funie; patru cinci cepe şi o bucată de unt şi vom avea o supă bună. Scoate clătita de acolo şi prăjeşte-mi ceapa în tigaie.

Să scoată clătita din tigaie! Tuşa Barberin nu spuse nimic. Din contră, făcu repede ce-i ceruse omul ei, în timp ce acesta se aşeză pe bancheta din colţul vetrei.

Eu nu îndrăzneam să părăsesc colţul în care mă retrăsesem din cauza toiagului; sprijinit de masă, îl priveam.

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o faţă aspră şi cu un aer sever. Îşi ţinea capul aplecat pe umărul drept în urma rănii suferite, iar această diformitate îi dădea un aspect ameninţător.

Tuşa Barberin puse din nou tigaia pe foc.

— Cu această bucăţică de unt ai de gând să faci supa? întrebă el.

Şi luând el însuşi farfuria cu unt, turnă o jumătate din cantitate în tigaie.

Nu mai era unt, nu vor mai fi nici clătite!

În alt moment m-ar fi copleşit această catastrofă, dar acum nu mă mai gândeam nici la clătite, nici la gogoşi, ci la faptul că acest bărbat ce părea atât de dur era tatăl meu.

„Tatăl meu! Tatăl meu!” Aceste cuvinte mi le repetam mecanic.

Nu mă gândisem niciodată ce înseamnă un tată şi vag, din instinct, crezusem că este o mamă cu voce groasă, dar, privindu-l pe cel ce-mi căzuse din cer, mă simţeam cuprins de o teamă dureroasă.

Am vrut să-l îmbrăţişez şi m-a îndepărtat cu vârful toiagului. De ce? Tuşa Barberin nu mă îndepărta niciodată când o îmbrăţişam. Din contră, mă lua în braţe şi mă strângea lângă ea.

— În loc să stai nemişcat, ca şi cum ai fi de gheaţă, îmi zise bărbatul, aşază mai bine farfuriile pe masă.

M-am grăbit să-l ascult. Supa era gata. Tuşa Barberin o puse cu polonicul în farfurii.

Bărbatul părăsi colţul vetrei; veni să se aşeze la masă şi începu să mănânce, oprindu-se doar din când în când să mă privească.

Eram atât de tulburat, atât de neliniştit, încât nu puteam mânca şi îl priveam şi eu, dar pe ascuns, lăsându-mi ochii în jos când îi întâlneam pe ai lui.

— Doar atât mănâncă de obicei?, întrebă el, întinzându-şi spre mine lingura.

— Ah, nu. Mănâncă bine.

— Cu atât mai rău. Mai bine n-ar mânca!

Bineînţeles că nu aveam chef să vorbesc şi nici tuşa Barberin nu avea poftă de conversaţie; se învârtea în jurul mesei, atentă să-şi servească bărbatul.

— Deci nu ţi-e foame?, întrebă bărbatul.

— Nu!

— Ei bine! Du-te de te culcă şi încearcă să adormi imediat, altfel mă supăr.

Tuşa Barberin se uită la mine cu o privire ce spunea că trebuie să mă supun fără a crâcni. Dar această recomandare era inutilă, căci nu aveam de gând să mă revolt.

Ca în mai toate casele de la ţară, bucătăria era în acelaşi timp şi dormitor. Lângă vatră se aflau toate cele ce serveau pentru mâncare: masa, covată, bufetul; de cealaltă parte erau aşezate mobilele ce serveau pentru dormit; într-un colţ era patul tuşei Barberin, iar în colţul opus se afla culcuşul meu, pe un fel de laviţă înconjurată cu o draperie de pânză roşie.

M-am dezbrăcat repede şi m-am culcat. Dar să adorm era mult mai greu.

Nu poţi dormi la comandă! Adormi pentru că-ţi este somn şi pentru că eşti liniştit. Or, mie nu-mi era somn şi nu eram nici liniştit. Din contră, eram foarte neliniştit şi din ce în ce mai nefericit.

Cum se putea oare? Acest bărbat era tatăl meu. De ce mă trata atunci aşa de dur?

Cu faţa la perete, încercam să alung aceste gânduri şi să adorm aşa cum îmi ceruse; dar era imposibil; somnul nu venea. Niciodată nu fusesem mai treaz. După un timp, n-aş putea spune cât, am simţit că cineva se apropia de patul meu. După mersul târşâit şi greoi am ştiut imediat că nu era tuşa Barberin.

O suflare caldă îmi atinse părul.

— Dormi?, întrebă o voce răguşită.

Nici nu m-am gândit să răspund, căci cuvintele teribile „mă supăr” îmi răsunau încă în urechi.

— Doarme, spuse tuşa Barberin; imediat ce se culcă adoarme, aşa este obişnuit. Poţi vorbi fără teamă, căci nu te aude.

Fără îndoială că ar fi trebuit să le spun că nu dorm, dar nu îndrăzneam. Mi se ceruse să dorm şi eu nu dormeam, eram vinovat.

— Ce este cu procesul tău?, întrebă tuşa Barberin.

— Pierdut! Judecătorii au hotărât că am fost vinovat că mă aflam atunci sub schele şi că, deci, antreprenorul nu-mi datorează nimic.

Spunând acestea, lovi cu pumnul în masă şi începu să înjure, rostind tot felul de cuvinte fără noimă.

— Procesul pierdut, reluă el imediat, banii noştri pierduţi, schilodit, mizerie, iată ce avem! Şi, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, când ajung acasă găsesc un copil. Îmi explici de ce n-ai făcut cum ţi-am zis?

— Pentru că n-am putut!

— N-ai putut să-l duci la orfelinat?

— Nu abandonezi aşa un copil pe care l-ai hrănit cu laptele tău şi pe care îl iubeşti.

— Nu era copilul tău!

— Am vrut să fac cum mi-ai cerut, dar s-a îmbolnăvit.

— Îmbolnăvit?

— Da, nu era momentul să-l dau acolo să moară.

— Dar când s-a făcut bine?

— Nu s-a însănătoşit imediat. După acea boală a venit o alta: tuşea de ţi se rupea inima. Aşa a murit şi micul nostru Nicolas. Am crezut că dacă-l duceam şi pe acesta la oraş va pieri şi el.

— Dar după aceea?

— Timpul a trecut. Dacă aşteptasem atât, mai puteam aştepta.

— Câţi ani are acum?

— Opt.

— Ei bine! Se va duce la opt ani acolo unde ar fi trebuit să se ducă de mult; atâta pagubă dacă n-o să-i placă!

— Ah, Jérôme, nu poţi face asta!

— Nu pot face asta? Cine mă împiedică? Crezi că putem să-l păstrăm aici pentru totdeauna?

Urmă un moment de tăcere şi putui să respir; emoţia îmi strângea gâtul aproape să mă sufoce. Imediat, tuşa Barberin a continuat.

— Ah! Cum te-a schimbat Parisul! N-ai fi vorbit aşa altădată.

— Poate. Dar ceea ce este sigur este că, dacă Parisul m-a schimbat, m-a şi schilodit. Cum să-mi mai câştig existenţa acum, a ta şi a mea? Nu mai avem bani. Am vândut vaca. Trebuie să hrănim şi un copil care nu este al nostru, când n-avem nimic de mâncare!

— Este al meu.

— Nu este al tău, cum nu este nici al meu. Nu este un copil de ţăran. Îl priveam în timpul cinei; este un copil delicat, slab, nu are nici braţe, nu are nici picioare care să ducă la greu.

— Este cel mai frumos copil din ţinut.

— Frumos, nu spun ba. Dar solid, nu! Drăgălăşenia îi va da să mănânce? Poţi fi un bun muncitor cu nişte umeri ca ai lui? Este un copil de la oraş, dar de copii de oraş nu avem nevoie aici.

— Îţi spun că este un copil curajos, că are o minte ageră ca de pisică şi un suflet nespus de bun. Când va fi mare va munci pentru noi.

— Până atunci va trebui să muncim noi pentru el, iar eu nu mai pot munci.

— Dacă părinţii lui îl vor cere, ce le vei spune?

— Părinţii lui! Are oare părinţi? Dacă ar fi avut, l-ar fi căutat şi, în timpul ăstor opt ani, l-ar fi găsit. Ah! ce prost am fost crezând că are părinţi ce-l vor căuta într-o zi şi ne vor plăti pentru că l-am crescut. Am fost un nătâng, un imbecil. Este drept că era înfăşat în scutece frumoase cu dantelă, dar asta nu înseamnă că părinţii lui îl vor căuta. Poate că aceia au şi murit.

— Şi dacă n-au murit? Dacă într-o zi vin să ni-l ceară? Cred că vor veni.

— Cât sunt de încăpăţânate femeile!

— Dar dacă vin!

— Ei bine!, îi vom trimite la orfelinat. Am vorbit destul! Basta! Mâine îl voi duce la primar. În seara asta mă duc până la François. Într-o oră sunt înapoi.

Uşa se deschise şi se închise. Bărbatul plecase.

Atunci, m-am ridicat în capul oaselor şi am început s-o strig pe tuşa Barberin.

— Mamă!

Ea veni repede lângă patul meu.

— Îl laşi să mă ducă la orfelinat?

— Nu, micul meu Rémi, nu.

Mă îmbrăţişa cu duioşie, strângându-mă în braţe. Această mângâiere îmi dădu curaj şi lacrimile mi se opriră.

— Nu dormeai? mă întrebă ea încet.

— Nu-s eu de vină.

— Nu te cert. Deci ai auzit ce-a spus Jérôme?

— Da, că tu nu eşti mama mea; în schimb, am aflat că nici el nu este tatăl meu.

Nu am pronunţat aceste cuvinte pe acelaşi ton, căci pe cât eram de trist că ea nu era mama mea, pe atât eram de fericit, aş spune chiar mândru, că el nu era tatăl meu. Cred că tot zbuciumul meu sufletesc răzbătuse în cele câteva cuvinte.

Tuşa Barberin păru să nu le dea atenţie.

— Poate că ar fi trebuit să-ţi spun mai demult adevărul, dar erai ca şi copilul meu şi nu puteam să-ţi spun aşa, deodată, că nu eram mama ta adevărată! Pe mama ta, ai^auzit, nu o cunoaştem. Trăieşte, nu trăieşte, nu ştiu nimic. Într-o dimineaţă, la Paris, când Jérôme se ducea la muncă, pe o stradă care se numeşte Breteuil, o stradă lată şi mărginită de copaci, a auzit scâncetele unui copil. Păreau să se audă de la poarta unei grădini. Era în luna februarie şi de-abia se luminase. S-a apropiat de poartă şi a văzut un copil de câteva luni, bine înfăşat, lăsat chiar pe pragul porţii grădinii. A privit în jurul lui să cheme pe cineva în ajutor şi a văzut un bărbat, care stătuse până atunci în spatele unui copac, luând-o la fugă. Fără îndoială că acel bărbat se ascunsese să vadă dacă cineva găseşte copilul pe care el îl pusese acolo.

Jérôme era foarte tulburat, căci copilul plângea foarte tare, ca şi cum ar fi înţeles că cineva venise în ajutorul lui şi nu voia să-l lase să plece. În timp ce Jérôme nu ştia ce să facă, fu ajuns din urmă de alţi muncitori; cu toţii au hotărât să ducă copilul la Comisariatul de poliţie, mai ales că acesta plângea întruna. Probabil că îi era frig. Dar cum copilul continua să plângă, cu toate că la comisariat era foarte cald, s-au gândit că-i este probabil foame şi s-au dus să caute o femeie care să poată să-l alăpteze. Cum sosiră cu femeia, copilul începu să sugă cu poftă. Era, într-adevăr, tare înfometat. Atunci l-au dezbrăcat în preajma focului să vadă ce e cu el.

Era un băiat frumos, de cinci, şase luni, roz, dolofan, superb; scutecele în care era învelit dovedeau că aparţinea unor oameni bogaţi. Era, deci, un copil furat şi apoi abandonat. Cel puţin asta a fost concluzia comisarului. Ce să facă cu el? După ce comisarul notă ceea ce ştia Jérôme, adăugând descrierea copilului şi a scutecelor sale care nu aveau nicio monogramă, comisarul le spuse că-l vor trimite la orfelinat, dacă nimeni dintre cei prezenţi nu doreşte să-l ia.

Era un copil frumos, sănătos, bine făcut, care nu va fi prea greu de crescut; părinţii săi, care, bineînţeles, îl vor căuta până ce îl vor găsi, vor plăti o recompensă serioasă celor ce-l vor îngriji.

Atunci, Jérôme spuse că vrea să-l ia el şi i l-au dat. Şi eu aveam un copilaş de aceeaşi vârstă, aşa că pentru mine nu era prea greu să cresc încă unul. Astfel am devenit mama ta.

— Oh, mamă!

— După trei luni mi-am pierdut copilul, şi atunci m-am legat şi mai mult de tine. Aproape că am uitat că tu nu erai adevăratul nostru fiu. Din păcate, Jérôme nu a uitat acest lucru şi văzând, după trei ani, că părinţii tăi nu te căutau a vrut să te ducă la orfelinat. Ai auzit de ce nu am făcut cum voia el.

— Oh! Nu vreau la orfelinat, am strigat agăţându-mă de ea. Nu la orfelinat, te rog!

— Nu, copile, nu te vei duce acolo. Am să am eu grijă de asta. Jérôme nu este un om rău, vei vedea, numai supărările şi grija zilei de mâine l-au făcut să spună ce-a spus. Vom munci şi tu vei munci când vei mai creşte.

— Da, fac tot ce vrei tu, dar nu mă trimite la orfelinat.

— Nu te vei duce, dar cu o condiţie: să te culci imediat, nu trebuie să te găsească treaz când se va întoarce.

După ce m-a îmbrăţişat, m-a întors cu faţa la perete.

Aş fi vrut să adorm imediat, dar fusesem prea tulburat, prea emoţionat pentru a-mi găsi liniştea şi somnul.

Deci, tuşa Barberin, atât de bună, de blândă, nu era mama mea! Dar, atunci, ce însemna o adevărată mamă? Era cineva mai bun şi mai blând? Oh! nu, nu era posibil.

Dar, ceea ce înţelegeam, ceea ce simţeam, era că un tată ar fi fost mai puţin dur decât Barberin, nu m-ar fi privit cu ochi atât de reci şi nu m-ar fi îndepărtat cu toiagul ridicat.

Voia să mă trimită la orfelinat, dar tuşa Barberin va reuşi, oare, să-l împiedice?

Ştiam că în sat erau doi copii despre care se spunea că sunt „copii de la orfelinat”; fiecare avea la gât o plăcuţă de plumb cu numele lui; erau murdari şi prost îmbrăcaţi. Toată lumea îşi bătea joc de ei; adesea erau chiar bătuţi, iar ceilalţi copii îi urmăreau aproape tot timpul, cum urmăreşti un câine de pripas pentru a te amuza, ştiind că acesta nu are pe nimeni să-l apere.

Oh! nu voiam să fiu ca acei copii, nu voiam să am un număr la gât, nu voiam să fiu urmărit cu strigătele „La orfelinat! La orfelinat!”

Numai acest gând mă înfricoşa şi mă făcea să tremur tot.

Şi nu puteam dormi.

Şi Barberin trebuia să se întoarcă.

Din fericire, Barberin nu veni aşa repede cum spusese, iar eu reuşii să adorm înainte de venirea lui.